Electrical Storm

A shuffled playlist on my I-pod brought me today this song. Unexpected beautiful coincidence. Seven years ago, I was walking in the same Viennese neighborhood, on the same old streets and this song was the soundtrack of the trip.

It is late evening now in my stylish office facing Danube. An electrical storm started... just in time to clean the city after a torrid mid-summer day. And the coincidences don't stop here...

First Days in Vienna

Viena primelor zile este o regasire cat se poate de placuta. Au trecut mai bine de 15 ani de la prima vizita aici, cand am descoperit orasul cu ochii copilului ce ajungea pentru prima oara in Europa de Vest. Astazi, urcand spre Gloriette, mi-am adus aminte ca de acolo a facut tata primele fotografii folosind functia "panoramic" a aparatului si ca apoi nu le-a putut-o developa decat intr-un studio special. A fost o vara torida, ca aceasta, ultima vara cand am fost (putin) mai inalta decat fratele meu.

Acum obiectivele turistice importante sunt toate in reconstructie, deci panorama fara cusur de altadata e alterata de macarale imense ce taie Viena in toate directiile. Doar ca, in ciuda constructiilor si a zgomotului ce le inconjoara, Viena imi pare totusi un oras relaxat. Un oras in care totul respecta un orar incredibil de fix si in care nici daca vrei nu poti sa intarzii...

Un milione di scale

One late afternoon at home, while looking through my old things, I have found a forgotten memory from Trieste. A hard, dark-green cardboard on which I had written with a silver pencil a poem by Eugenio Montale. Simple and beautiful.

"Ho sceso, dandoti il braccio, almeno un milione di scale

e ora che non ci sei è il vuoto ad ogni gradino.

Anche così è stato breve il nostro lungo viaggio.

Il mio dura tuttora, né più mi occorrono

le coincidenze, le prenotazioni,

le trappole, gli scorni di chi crede

che la realtà sia quella che si vede.

Ho sceso milioni di scale dandoti il braccio

non già perché con quatttr'occhi forse si vede di più.

Con te le ho scese perché sapevo che di noi due

le sole vere pupille, sebbene tanto offuscate,

erano le tue."

Happy Ending. Happy Beginning. Happy...

Old Song, New Meaning

Dina Carroll - Don't Be A Stranger
Asculta mai multe audio Muzica »

Bucuresti: orasul lui “NU SE POATE”

Am fost intotdeauna foarte departe de Bucuresti. Am simtit asta in aceeasi masura si cand am locuit in Piata Unirii si cand am plecat mai apoi din tara. Este un oras costisitor si obositor, unde se alearga mult si fara rost. Ma surprinde mereu acelasi contrast intre graba si stressul care atinge pe toata lumea si lipsa aproape totala de rezultate.

M-am reintors in Bucuresti pentru a obtine datele de care am nevoie pentru cercetare. Ca mine, multi alti prieteni si colegi, ale caror povesti seamana uimitor.

“Buna ziua!”.

“Nu se poate”.

Nu se poate si pace. Am absolut toate documentele necesare si o motivatie dintre cele mai serioase. Dar nu se poate. Datele, de orice fel ar fi ele, sunt confidentiale si intra in categoria secretelor de stat. Romania e tara secretizarilor, vegheate cu constiinciozite de functionari al caror singur scop este sa isi faca viata mai usoara. De data asta, am avut parte dupa refuz si de o replica memorabilia: “Dumneavostra ati venit acum din America si vreti sa ne luati noua painea de la gura”. Nu, doamna. Relax. Nu vreau sa va iau nimic.

Singurul lucru care vad totusi ca se poate e ca reclamele si panourile outdoor sa depaseasca orice limita de prost gust. In mod strident. Totul iese din decor, sfidand dimensiunile decente ce ne-ar permite sa vedem si cladirile din spatele reclamelor, iar mesajele sunt hilare. E clar ca nimeni nu a avut nici un plan, ca toate sunt aruncate care incotro dupa cum au venit spagile. Si ca imaginea sa fie cu adevarat sinistra, pe marginea drumului vad afise electorale lipite cu exces de banda scotch de tulpinile copacilor batrani...

Boston I'll Miss

The evening before my departure, Ceren and I were walking through campus like we did so many times before. Part of me knew very well what was going on, part of me refused to accept it. I remembered our first long conversation three years ago in the Convenience Store. So many stories in between, so many changes, so many challenges. Before saying goodbye, we talked about this blog and I promised her that from now on, since we are going to be many miles away, I will write more in English. And then, words dropped out.

The sky that evening had incredibly lively colors going through white to blue, red and violet. I returned home alone on the same silent streets of Brookline, listening to the same music on my Ipod. Just that now I was returning to an empty apartment and on a way with no turning back. I suddenly wanted to buy a pack of cigarettes, but in front of the counter I realised I don't have the ID with me. This country cured me of all my vices, even of those I never had. 

In front of our building, a little girl jumped from her mother's hand and ran towards me to show me her colorful peg top. She was too young to speak English and gave me just a big big smile and a wink while hugging tightly my leg. She did not want to let me go. In the same way as I did not want to let Boston go. Not just now.